Search

lucianopreasport

Sport si voie buna

Category

CARIATIDE SI ATLANTI

CARIATIDE SI ATLANTI: Nadia Comaneci, magia tineretii vesnice (II)

Iata, inainte de a incepe acest al doilea episod, dedicat sarbatoritei, astazi Nadia implineste 54 de ani!, cateva “recompense” mai putin cunoscute, dar cat se poate de semnificative pentru omniprezenta unei mari valori devenit bun popular. In afara de filmul de care aminteam deja, “Printesa vesnica”, sa consemnam ca in 1984 a fost realizat un film de televiziune “Nadia”, o dramatizare a vietii gimnastei de pana atunci; o versiunea animata a Nadiei a aparut in celebrul serial The Simpsons, vocea fiind a actritei Tress MacNeille; cunoscutul regizor si comedian japonez Takeshi Kitano (Beat Takeshi) a realizat un celebru gag numit “Comaneci”; in Italia un grup punk se numeste chiar asa, Comaneci; in revista Marie Claire a fost unul dintre personajele serialului “The 8 Greatest Moments for Women in Sports”; este subiectul unui capitol din cartea “Nu mai sunt alte lumi de cucerit”, aparuta in 2015, in care autorul Chris Wright se intreaba cum si-a mai trait viata, cand cariera sa a ajuns la punctul culminant la 14 ani…

Si pentru ca jurnalistul Chris Wright (colaborator la publicatii precum Financial Times, Forbes, Discovery Channel Magazine) se intreaba cum se poate trai cand ajungi la culmea carierei la numai 14 ani, iar cartea, abia tiparita, nu a ajuns in preajma, macar in fragmente, sa vad modul de abordare al autorului, voi spune cum am trait eu aceasta epoca, avand drept reper doar Nadia.

Inceputul l-am povestit, cel cu Sala Floreasca si o gimnasta de doar 12 ani, hai 13 neimpliniti, invingand cu o siguranta si o gratie care vor deveni “marca fabricii”, campioane mature si orgolioase, sa va povestesc si un moment dinspre finalul asa-zisei perceptii directe fata de o asemenea personalitate. Eram, pe 15 noiembrie 1989, la Calarasi, la un cinematograf, invitat de seful retelei de difuzare a filmelor, arbitru de box in timpul liber, Ion Damian, viitor deputat dupa decembrie 1989, chiar in primul Parlament ales liber. Impreuna cu Octavian Vintila, cronicarul de radio, fost scrimer si arbitru international de scrima, si Horia Alexandrescu, pe atunci la Scanteia tineretului, specialist de calibru, greu de egalat in Nadia si Patzaichin.

Sala, plina, actiunea se numea ceva “Intalnire despre sport cu…”, aprobarea fusese usoara, raspundeam relativ des la asemenea invitatii, oamenii veneau buluc, ce sa faca in orase de dimensiunile Calarasiului, cu 2 ore de emisiune la televizor? Iar daca la bulgari nu era vreun meci de fotbal sau “Studio X”, cu filmele, la care ne uitam toti, desi dublate, invatasem bulgara, eu stiam ruseste, chiar ca deveneam o atractie. De obicei, se vorbea de fotbal la greu. Ei bine, in seara aceea, nu uit cat voi trai, desi ne calificasem dupa 20 de ani la Mondialele de fotbal, din Italia, jucasem un amical cu Italia la Sibiu, 80 la suta din intrebari au fost despre Nadia. M-am gandit ca, probabil, Horia, care, cum spuneam, era chiar prieten cu ea, starnise curiozitatea, mai ales ca astfel de intalniri erau si o supapa, oamenii intrebau aproape tot ce le trecea prin cap. Chiar daca stiau ca sunt unii in sala care fac conspecte, desi noi raspundeam la biletelele trimise din sala, pe care le rupeam, mai ales cand erau mai “periculoase”.

Toate bune si frumoase, ne-au omenit gazdele cu una-alta, si hai spre Bucuresti. A doua zi dau drumul la radio, pe Europa libera, evident, oricum stirile de pe posturile noastre le stiam (ca doar unele, alea sportive, le dadeam taman eu, la Agerpres…) si inghet: “Nadia a trecut in aceasta noapte in Iugoslavia. Cu o calauza”. Si n-am mai auzit nimic, primul reflex a fost “domne, stiau oamenii aia din Calarasi ceva de insistau, chiar mi se paruse ciudat, cu Nadia? Evident, nu, nici n-aveau cum, dar exista momente din acestea, inexplicabile, ca un flux necunoscut…

De fapt, dincolo de aceasta amintire, altceva vreau sa spun: Nadia, un om puternic, se saturase, desi nu era unul dintre napastuitii regimului. Nici dintre favorizati, fata de ceea ce reprezenta, sa fim bine intelesi. Dar, dupa ce fusese folosita intru gloria unor nemernici, dupa ce a refuzat mereu sa plece din tara (si in ce conditii ar fi ajuns!, in 1984, la Los Angeles, Bela Karolyi a venit dupa ea si la aeroport), sa-i paraseasca pe cei apropiati, n-a mai putut. Poate ca, in mentalul colectiv, si fuga ei sa fi contat la accelerarea evenimentelor ce au urmat, sadind, chiar involuntar, in constiinta tuturor sentimentul de revolta, determinarea de a face gesturi decisive.

Sa mai amintim, totusi, ca pe langa amintitul trofeu Laureus, Nadia Comaneci a fost desemnata si cea mai buna sportiva a lumii de catre agentia americana de presa United Press International (acum, parte a Associated Press), in 1975 si 1976 (pentru a va da seama de valoarea premiului, sa spunem ca gimnasta romanca a fost precedata in palmares de Irena Szewinska si a fost urmata de Rosemarie Ackerman), precum si cu BBC Overseas Sports Personality of the Year, in 1976. Este, de asemenea, important intre cine figureaza: cu un an inainte fusese onorat Arthur Ashe, iar anul urmator laureat a fost Niki Lauda.

In fine, un prestigios trofeu american, Flo Hyman Memorial Award, acordat de Fundatia din Washington care poarta numele fostei voleibaliste si avocate, i-a fost decernat Nadiei in 1998, iar importanta recunoasterii este, si aici, conferita de “colegele” de palmares: Billie Jean King, in 1997, si Bonnie Blair, cea mai titrata patinatoare de viteza americana din istorie. Observati, este un premiu acordat, cu 2 exceptii, marilor sportive americane, semn ca Nadia a fost adoptata cu bratele deschise de noua ei patrie. De fapt, ea este cetatean al intregii lumi, probabil cel mai cunoscut roman!

La multi ani, Nadia!

CARIATIDE SI ATLANTI: Nadia Comaneci, magia tineretii vesnice (I)

Desi am documentare despre Nadia cat pentru 2 carti, nu numai pentru un text intr-o rubrica de blog, am dat cautare sa vad ce s-a mai scris in ulimul timp despre ea pe la Romanica: “Nadia Comaneci, la 50 de ani, cum arata in costum de baie”, “Prinţesa Veşnică/ Eternal Princess”, un scurtmetraj de 30 de minute regizat de Katie Holmes, care prezintă viaţa extraordinară a gimnastei române Nadia Comăneci, va avea premiera mondială la Festivalul Tribeca de la New York”, ultimul chiar in aceste zile.

De fapt, Nadia a marcat o intreaga epoca, prin simpul fapt ca ne-a populat mintile cu basmul tineretii vesnice pe care il vedem chiar in fata noastra, nu doar in vis sau in momentele noastre de reverie. Asa cum acele note de 10,00 de la Montreal (dintr-o eroare de conceptie, el ne-a intrat si mai mult intre idealuri, pentru ca a aparut, de fapt, 1,00, sa multumim firmei care a zbarcit-o, impactul a fost si mai mare, “asa ceva nu se poate!”) ne-au dat dintr-o data, tuturor, convingerea ca putem progresa oricat, iata ceva ce parea de neatins, chiar de neconceput tehnic, este la indemana unui muritor, ca noi.

Pe Nadia am vazut-o prima oara in Sala Floreasca. Eram colaborator mai mult decat permanent, membrul “de teren” al echipei de la sport-Agerpres, marele gazetar Ilie Goga, mentorul tuturor, ridica telefonul, la capatul celalalt era numarul 1 in gazetaria dedicata gimnasticii, Constantin Macovei, care, aveam sa aflam, i-a spus: “Trimite neaparat pe cineva la Floreasca, la Internationale, trebuie sa vada o minune, Nadia Comaneci (sau Comanici, in primii ani era mereu pronuntata si asa, si asa). Voi dati si in strainatate, Ilie, neaparat, auzi!’.

Evident, omul de teren care eram n-a ezitat o clipa, daca spunea un  specialist cu “ochi” ca al lui nea Costinel ca vom vedea ce n-am vazut… Era 1974, Nadia a luat tot, individual compus, aparatele, la o competitie de valoarea unui campionat european cel putin de acum. De altfel, cu 18 ani in urma, Campionatele europene de gimnastica avusesera prima editie chiar in aceeasi sala.

Totul devine greu de explicat, am vazut, asadar, nu numai nasterea unei stele fara egal, ca toate stelele, de altfel, ci si cele mai firesti si elegante miscari din cate le poate face o fiinta. Totul era intr-o armonie perfecta, abia intr-un tarziu mi-am dat seama: “Bine, bine, dar cat are fetita asta, care pluteste deasupra tuturor acestor femei in toata firea?”. Pai, cam 12 ani si ceva, abia urma sa faca 13 (stiti, este nascuta pe 12 noiembrie 1961, s-a potrivit sa initiez aceasta rubrica fix inainte de aceasta sarbatoare a sportului nostru).

Anul urmator, a fost Skien-ul, in Norvegia, Europenele cu 4 medalii de aur si un argint (la sol), iar de aici incolo aproape ca nu mai ai spatiu sa faci altceva decat sa inserezi palmaresul, nu inainte de a observa ca Nadia Comaneci a schimbat totul in acest sport: oficialii au fost nevoiti sa puna limita de varsta (nici nu se gandeau ca un copil de 12 ani poate face ce facea Nadia), s-a schimbat sistemul de punctaj, cu nota de executie si alta de dificultate, preluand din ale discipline (patinaj artistic, de pilda), valoarea elementelor s-a schimbat, si scara valorilor cu care sunt rasplatite. Inaintea Nadiei si mult timp in epoca ei erau elemente A, B si C, in ordine descrescatoare a valorii, acum un C de pe timpuri e acum A cu indulgenta, s-a ajuns pe la elemente de valoare F sau chiar G, aproape de la an la an codul de punctaj se modifica.

Intr-adevar, Nadia a fost momentul de rascruce pentru gimnastica si nu numai. A salvat o editie a Jocurilor, prima lovita in chiar esenta olimpismului de un boicot stupid, ca orice interventie cu iz politic in sport (tarile africane au boicotat, pretextand un turneu al unei echipe neo-zeelandeze in Africa de Sud, tara apartheidului, dar cine mai tine minte, totul la Montreal a fost Nadia).

Sa notam, totusi, palmaresul Sportivei Secolului, in viziunea Academiei Laureus, cea mai elitista organizatie a sportului mondial:

– la Jocurile Olimpice – 5 medalii de aur (3 la Montreal, 2 la Moscova, in 1980), 3 de argint si 1 de bronz

– la Campionatele mondiale – 2 medalii de aur, 2 de argint

– la Campionatele europene – 9 medalii de aur, 2 de argint, 1 de bronz

– la Universiada – 5 medalii de aur

– total – 21 medalii de aur, 7 de argint, 2 de bronz

Observati ca medaliile de argint au fost mai degraba consolari, intr-o zi mai slaba, iar cele de bronz, de-a dreptul accidente?

CARIATIDE SI ATLANTI: Iolanda Balas-Soter, fascinatia perfectiunii (II)

Pentru episodul de fata voi inversa cronologia. Singura noastra dubla campioana olimpica la atletism a cucerit titlurile supreme la JO de la Roma, din 1960, si Tokio, in 1964. Din motive pe care le veti intelege cand veti incheia aceste randuri, voi incepe cu editia nipona, citatele fiind din volumul “Tokio, Olimpiada recordurilor”, semnata de I. Goga si R. Vilara.

Desi niciunul dintre cei doi mari ziaristi sportivi romani. Ilie Goga si Romeo Vilara, nu mai sunt in viata, deci nu am pe cine intreba cine a scris, de fapt, randurile reproduse mai jos. Sunt sigur, insa, ca apartin lui Romeo Vilara, specialistul numarul 1 vreme de decenii in atletism, care, de altfel, i-a transmis pasiunea si i-a lasat si mostenirea fiului, Andi Vilara (care, cred, a fost si cel mai tanar arbitru de atletism din istoria acestui sport, la Universiada de la Bucuresti era inca elev si mi l-a prezentat nea Romica Vilara cum statea catarat pe scara cronometrorilor de la o sosire).

Paranteza: acum imi dau seama, pai si eu am fost de vina intr-un fel ca fie-mea, Alina Oprea, a devenit prima fata-arbitru de ciclism de la noi (alaturi de Georgiana Mecu). Asa se intampla cand iti cari copiii pe stadioane si pe sosele sau la velodrom…

Asadar, sa ne intoarcem la Jocurile Olimpice de la Tokio si la bogata relatare facuta de Romeo Vilara in cartea semnata impreuna cu Ilie Goga. Voi face multe crosete, pentru ca autorul a acordat multe si foarte meritate randuri evenimentului. Precizarea are importanta ei, pentru ca veti vedea ce s-a intamplat, in schimb, la Roma.

“Ioli s-a ridicat sa se dezmorteasca, saltand piciorul deasupra capului. Miscarea sa nu ramane neobservata si un ‘ahh’ prelung, admirativ, ii raspunde din tribune. Acum se pregateste sa efectueze prima incercare din acest concurs, la 1,65 m. Pasii merg la sigur, exact la semnele de control. Bataie puternica si Ioli se inalta ca pentru a trece la 1,80 m. Aplauze prelungite izbucnesc simultan cu tacanitul miilor de aparate fotografice (…). 1,80 m,Taisia Vencik are doua incercari destul de bune, dar de fiecare data doboara stacheta in cadere. A treia incercare este si mai putin reusita si atleta sovietica a trebuit sa se multumeasca cu medalia de bronz. Brown (americanca – n.m.) rece din a doua saritura, Ioli din prima. (…). La 1,82 m, Ioli a trecut cu usurinta, singura, peste stacheta cu o usurinta remarcabila si este din nou campioana olimpica! Indiferent de ce va face de acum inainte, organizatorii japonezi puteau completa numele atletei noastre pe diploma… Dar Ioli a vrut sa realizeze ce si-a propus inca de multa vreme si pentru care s-a si pregatit – un nou record olimpic si poate chiar un nou record mondial.

De la prima incercare (1,86 m) a stabilit un nou record olimpic (la Roma obtinuse medalia de aur cu 1,85 m) Apoi Ioli a solicitat asezarea stachetei la 1,90 m. (…) Celelalte probe de pe stadion se incheiasera demult. Atletii au parasit pista “ciupita” de cuiele pantofilor, asezandu-se in tribuna. Pe intreg stadionul n-a mai ramas decat Iolanda. (…). Iat-o la semnul de la capatul pistei de elan. Tribunele au amutit. Prima oara pe Stadionul National din Tokio o femeie va incerca sa sara 1,90 m. (…) Ioli balanseaza de cateva ori de pe piciorul stang pe cel drept, priveste inaltimea stachetei, respira adanc si porneste hotarata… Fuji Yama, vulcanul care n-a mai erupt de peste 200 de ani, este oare pentru o clipa in plina activitate? Ba nu, sunt spectatorii, care contrar linistei lor proverbiale, sar in sus pe bancile tribunelor, izbucnesc in urale, provocand o adevarata furtuna de aplauze.

Ioli ridica bratele, exteriorizandu-si marea-i bucurie”.

Fotografia cu Iolanda Balas asezata in groapa de nisip, cu bratele ridicate ca pentru un imens “V” al victoriei este, de altfel, celebra, de domeniul istoriei sportului.

Ei si acum, sa ne intoarcem si mai mult in timp si sa ajungem la Roma-1960. Cronicarul, autorul cartii despre acea editie a Jocurilor, este Tudor Vornicu. Ei bine, da, cunoscutul om de televiziune, pe atunci era corespondentul permanent Agerpres in Italia si, pentru economie, a relatat si “Jocurile Olimpice de la Roma”, cum se intituleaza, sec, si cartea pe care o am, cartonata, realizata in conditii tehnice remarcabile.

Neplacuta postura pentru Tudor Vornicu! Nu pentru ca nu s-ar fi priceput la sport, nu asta era problema, ci pentru ca trebuia sa se supuna nenorocitelor reguli impuse de ocupantul sovietic (ma rog, trupele fusesera retrase, dar tot ei dictau). Stiti care a fost evenimentul principal al concursului atletic olimpic de la Roma in relatarea vremilor (in care bietul om era sub ele, cum zicea cronicarul cu sute de ani inainte)? O spune autorul cartii: “Saritura in inaltime barbati – am cazut de acord imediat”.

In fapt, Vornicu ar reproduce o convorbire cu un confrate, iar surprinzatorul raspuns la intrebarea “Care a fost cea mai extraordinara proba atletica a Jocurilor?” isi dezvaluie imediat sorgintea. Primele doua locuri au fost ocupate de minunatii (de altfel, ei, ca oameni, chiar asa si erau) reprezentanti ai marelui popor sovietic, la egalitate, cu 2,16 m, Robert Savlakadze si Valeri Brumel.

Si astfel, pentru ca in epoca nu aveam voie sa ne semetim, etalandu-ne valoarea, va trebui sa citim 11 pagini, intre 47 si 57 pana sa aflam ca romanul Cornel Porumb a fost si el in proba asta, ocupand locul 11, cu 2,03 m, dupa care abia la pagina 96 aflam si despre “Prima medalie olimpica a tarii noastre la atletism… Ne-a adus-o Lia Manoliu, pe 5 septembrie 1960, la aruncarea discului… O medalie de bronz, un vis implinit…” Atentie, ca sa nu ne falim prea tare, cronicarul este obligat (sau o fi adaugat cenzura?) sa scrie: “Desigur, o proba de aruncarea discului nu se poate compara ca spectaculozitate, ca dinamism, cu o alergare pe 400 m.g., cu o cursa de 1.500 m sau cu o saritura cu prajina…”.

Oameni buni, cand am citit prima oara cartea, de care am facut rost mult mai tarziu, mai spre zilele noastre, am simtit ca fac instantaneu o boala de piele, citeam ca in transa si nu credeam. Si puteti fi convinsi, eu mi-am dat seama dupa ce am vazut ca totul a fost scris la ordin, ca Lia Manoliu a avut un loc mai in fata pentru ca a fost batuta de doua “tovarase sovietice”? Da, de Nina Ponomareva si Tamara Press, aur si, respectiv argint.

Bine, bine, dar unde este Iolanda Balas, unde este campioana, prima atleta romanca medaliata cu aur? Pai, la pagina 104 (va amintiti, atletismul a inceput cu 100 de pagini in urma!), iar acest imens succes (cum zicem noi azi) a fost “O victorie mareata, o victorie a maiestriei sportive, a inaltului patriotism socialist”. Adica nu patriotism-patriotism, ci socialist, adica cu tot lagarul o data! Iolanda Balas a cucerit aurul  la Roma cu record olimpic (ca si in proba similara masculina, Cea mai Cea), cu 1,85 m, cum a si amitit Romeo Vilara in randurile de la Tokio.

Proasta idee am avut sa fac apel la cronicile epocii! Ba nu, nu cred, trebuie sa vedem prin ce am trecut, prin ce umilinte.
In schimb, dupa ce apa cea mare si rosie a trecut, ne-am recuperat trecutul, marile ispravi ale Iolandei Balas au fost pretuite cum se cuvine, fara efuziuni gratuite. De fapt, in cazul Doamnei Ioli si tonul descriptiv, cel mai “alb” cu putinta (cum am facut eu in primul episod al acestei reconstituiri), este de ajuns, pentru ca superlativul nu vine din cuvinte, ci din maretia faptelor.

CARIATIDE SI ATLANTI: Iolanda Balas-Soter, fascinatia perfectiunii (I)

Pentru a scrie ceva despre “Doamna Ioli” cel mai greu este sa faci o selectie. Iar pentru cineva care a deschis ochii pe lumea mare a sportulu vazand, ca mine, pentru prima oara, la televizor JO din 1964, de la Tokio, dar care a avut si privilegiul sa o intalneasca, direct, ca gazetar, de multe ori pe eroina acestor randuri blocajul este greu de depasit.

Si totusi, trebuie sa incep cu ceva, iar in timp ce copiez mecanic datele de palmares poate rasar si frazele cu descrierea sentimentelor pe care le ai cand scrii despre Domnia Sa.

– a stabilit 14 recorduri mondiale la saritura in inaltime, 12 fiind consecutive
– are 2 titluri de campioana olimpica, 3 europene (si o medalie de argint), 3 titluri mondiale universitare, 9 titluri balcanice, 19 titluri nationale, a detinut, simultan, recordul a cel putin 100 de stadioane din intreaga lume in proba atletica pe care a dus-o dincolo de limitele timpului sau (sarea cu dubla foarfeca, intre timp “s-au inventat” sariturile numite ‘rostogolire ventrala’ si ‘fosbury’, in gropi de nisip, cazand de la 1,91 m, cea mai inalta stacheta pe care a depasit-o si cu care si astazi, dupa o jumatate de secol se castiga titluri nationale in vreo 100 de tari ale lumii!)
– 19 titluri si 63 de recorduri nationale (s-a pastrat in arhive si primul record personal, probabil cel mai important, 1,28 m!, la 12 ani)
– ocupa primul loc in Hall of Fame al atletismului, de la Barcelona, infiintat in 2012 (adica, nu stiu daca intelegeti, cand intri in sala legendelor, unde sunt cei mai mari campioni din istoria atletismului, ei bine, aceasta istorie incepe cu Domnia Sa)
– a obtinut cele mai detasate victorii olimpice din istorie in proba de saritura in inaltime, de 14 cm la Roma si 10 cm la Tokio
– a fost neinvinsa timp de 10 ani
– la un moment dat, in clasamentul celor mai bune performante ale momentului (atletismul are aceasta rigoare, de cand se stie, totul este fisat) a detinut primele 64 de rezultate! Nu stiu daca intelegeti! Luati situatia la zi a probei feminine de saritura in inaltime in data de… si cititi de 64 de ori Iolanda Balas-Soter, dupa care apare si un alt nume, la nr.crt. 65…
– din 1990 este presedinta si presedinta de onoare a Federatiei Romane de Atletism; de asemenea, este presedinta Fundatiei Atletismului Romanesc, iar in acest timp a fost prima conducatoare de federatie care a construit un sediu modern al forului pe care il carmuieste, cu un proiect de aici, cu un constructor mai milos de colo; tot astfel, la un moment dat numarasem 12 piste sintetice nou-noute, obtinerea stadionului de la Sosea, leaganul atletismului si, alaturi, al rugby-ului romanesc, o activitate greu de cuprins chiar si in cel mai succint bilant.

Ei bine, de o asemenea neistovita munca, de public-relations, am zice acum, captatio benevolentiae, ziceau cei vechi, se leaga si o amintire a mea, din 2005, prin februarie, cred. Fusese numit presedinte al Agentiei nationale pentru tineret si sport regretatul Florian Gheorghe, fost hocheist si antrenor. Il stiam bine, din frigul de la actualul mausoleu al neputintei numit, nu se stie de ce, Patinoarul artificial “Mihai Flamaropol”, si m-am dus sa-l salut si sa-l felicit. Ne-am luat cu vorba, iar cand am iesit din birou am intepenit. Pe un scaun statea insasi Doamna Ioli, asteptand sa intre. Cu o rabdare ingereasca, “domnul ministru este ocupat”. M-am simtit groaznic, cu limbarita mea de vreo 10 minute tinusem in anticamera o asemenea personalitate.

Dar am primit si o lectie de modestie, de ordine a lucrurilor, indiferent daca ea este vremelnica, de respect al ierarhiei, de respect fata de celalalt, fata de munca oricui. Si astfel, cu o asemenea educatie si acribie, cu un mod de a fi de o incredibila delicatete, a ajuns Doamna Ioli la cei 79 de ani (pe care ii va implini pe 12 decembrie, La multi ani de pe acum!) si la o asemenea biografie, impecabila!

In episodul urmator voi da cuvantul, cum am promis in materialul de deschidere pentru aceasta rubrica de istorie a personalitatilor sportului romanesc, cronicarilor, cei care au fost de fata la cele mai mari victorii, cele olimpice, ale Iolandei Balas-Soter. Veti avea surprize!

Sa nu uit sa subliniez ceva, pentru a vedea in adevarata lumina cifrele de mai sus: toate acele performante au fost realizate intr-o singura proba, intr-o epoca in care concursurile erau de 10 ori mai putine decat in zilele noastre, practic aveai 5-6 ocazii pe an mai importante (la titlurile nationale, o data pe an, la cele mari, o data la 4 ani). Pe piste de zgura, in gropi cu nisip, adesea ud, intr-o tehnica schimbata de atunci de 2 ori, pentru ca, neputandu-se macar spera la atingerea unor performante similare a trebuit inventat ceva nou!

CARIATIDE SI ATLANTI: O noua rubrica pe lucianopreasport

Vine iarna, dar mai ales vin sarbatorile si trebuie sa ne pastram, cat putem si cum putem, senini, pozitivi, cu gandul la veritabilele valori, in cazul nostru, al iubitorilor de sport, exemplele, modelele, cei si cele care ne-au sustinut visurile, ne-au facut sa traim intens, ne-au bucurat si ne-au ramas in amintire. Da, de multe ori ne-au sustinut, moral, in primul rand, acesti campioni, ele si ei sunt cariatidele si atlantii care ne-au facut mai buni, mai uniti si dornici sa ajugem cat mai sus.

Pentru a nu deveni prea poetic sau prea patetic, pentru prima postura nu am talent, iar in a doua nu ma simt bine, oltean carcotas, am sa devin pedant. Strict arhitectonic, dar venind din mitologie, ca denumire, din epoca aceea care ne-a mai dat un monument, pur spiritual, Jocurile Olimpice, cariatidele sunt acele statui intruchipand femei, ce sustin cornisa unui acoperis, un balcon sau o intrare, avand intr-o cladire rolul de coloana, stalp sau pilastru, dar cu valente artistice, spre a ne infrumuseta, cel mai adesea pe neobservate, viata. Iar atlantii (sau telamoni, dupa mitologia romana) sunt varianta masculina a cariatidelor.

Numele feminin insemna, in greaca, “Fecioare din Caria”, o localitate antica din Peloponez, in care se gaseste un templu superb dedicat zeitei Artemis, in timp ce atlantii mostenesc mitul lui Atlas, un titan osandit sa sustina intreaga lume pe umerii lui.

Ei bine, in sport cariatidele si atlantii nostri sunt campionii, campionii olimpici in primul rand, faurarii celor 88 de medalii de aur pe care tara noastra le-a strans in peste 90 de ani de participare la Jocurile Olimpice. Marturisesc, prima oara am vrut, si din motive de economie a semnelor din titlu, sa numesc acesta rubrica doar Cariatide, din falsa impresie ca femeile romance sunt mult mai numeroase in varful acestei panoplii aurite. Iata, insa, ca intotdeauna trebuie sa verifici orice afirmatie, chiar si cea care pare de domeniul evidentei.

Asa ca am constatat ca din cele 88 de medalii de aur cucerite de sportivii romani la JO, 47 sunt de gen feminin, iar 41, masculin, echilibru evident. Pe de alta parte, sunt si alte sporturi, fara impactul atat de inalt al performantei supreme, dar care au o incarcatura emotionala cu totul aparte, fotbalul, de pilda, care a scos lumea in strada de fericire.

Asadar, vom sta la povesti despre ce a fost cu adevarat inaltator in viata noastra de iubitori romani de sport. Biografii, marcate nu atat de palmares, cat, mai ales, de modul in care am perceput, in ultimele 4 decenii direct, aceste momente de traire intensa sau, cum spunea un mare confrate, la Puls 200. Iar pentru ca veni vorba de mari confrati, nu voi ezita sa citez fraze pe care eu nu le-as putea scrie in veci. Aceasta rubrica ar putea reaminti si de acesti atlanti ai gazetariei sportive.

In fine, ca sa inchei aceasta prea lunga introducere. M-am intrebat: cu cine sa incep? Cum sa fac. Avand de ales intre ceea ce consider drept cele mai mari momente ale sportului romanesc, intre Iolanda Balas si Nadia Comaneci, nu am avut incotro si am mai introdus un criteriu, strict tehnic, alfabetic, ca altfel nu mai terminam balansul: sportul olimpic numarul 1, dar primul si la alfabet: atletismul. Poate si pentru ca imaginea care mi-a marcat viata, indreptandu-ma spre profesia de ziarist sportiv, a fost acea noapte magica de la Tokio, cu un stadion de 80.000 de oameni stand ore intregi dupa incheierea concursului atletic pentru a urmari o singura sportiva, luptand cu ea insasi pentru ei, pentru noi toti. Era si prima editie televizata la noi, fascinatia era totala, purtand, de atunci, un nume: Iolanda Balas.

Blog at WordPress.com.

Up ↑