Search

lucianopreasport

Sport si voie buna

Category

CARIATIDE SI ATLANTI

Gheorghe Gruia, uriasul vesel, puternic si fragil, apa si foc, un Pele al handbalului

De ieri seara nu sunt in stare de nimic, parca mi-a cazut Cerul in cap: a murit Ghita Gruia, unul dintre putinii oameni din miile pe care i-am cunoscut in viata care mi s-a parut cu adevarat nemuritor! Nu un om cu o posteritate perena, cum sunt atatea mari personalitati, ci unul care nu trebuia, nu avea cum sa moara. Desi in ultimele decenii nu prea aveam cum sa-l vad, statea in Mexic, cu familia (mi-amintesc ce mandru era de fiica lui, producatoare generala la cea mai mare retea TV din America Latina, Televisa, unde el insusi condusese intr-o vreme departamentul sport), venea rar pe acasa, l-am simtit mereu aproape, poate si pentru ca, spre uimirea mea, parea ca ma considera prieten.

Continue reading “Gheorghe Gruia, uriasul vesel, puternic si fragil, apa si foc, un Pele al handbalului”

Advertisements

CARIATIDE SI ATLANTI: Corneliu Ion, omul care a atins, de 2 ori, absolutul! (II)

Cel mai bun rezultat sportiv al focseneanului Corneliu Ion (nascut pe 27 iunie 1951, in capitala Vrancei, absolvent de Cibernetica) este, fara indoiala, titlul olimpic de la Moscova, din 1980 (cum am scris de multe ori, boicotul tarilor vestice nu ne-a avantajat deloc pe noi, dimpotriva, pentru ca in sporturile care ne-au adus traditional medalii nu cu americanii si canadienii, de pilda, ne bateam noi). Medalia aceasta de aur am trait-o, desi n-am fost acolo, direct, iar amintirile se leaga de oameni care au insemnat mult in viata mea.

Continue reading “CARIATIDE SI ATLANTI: Corneliu Ion, omul care a atins, de 2 ori, absolutul! (II)”

CARIATIDE SI ATLANTI: Viorica Viscopoleanu – trestia de otel (II)

Asa cum am promis, in cele ce urmeaza vom avea de-a face cu doi campioni olimpici, eroina noastra, in primul rand, si campionul gazetariei sportive romanesti, Ilie Goga, cel care a relatat de la fata locului si a nemurit, apoi, in carti de referinta, Jocurile Olimpice, de la Helsinki la Beijing, mari campioni ai altor sporturi, poate in primul rand ciclistul Fausto Coppi, pe care l-a cunoscut personal, la Triest, luandu-i un interviu, inserat apoi intr-o carte care a facut multi romani sa se indragosteasca de acest nobil sport.

Sa nu o lungesc, desi tentatia este foarte mare, si sa-i dau cuvantul mentorului, dintr-o nedreapta penumbra, al atator gazetari romani:

“Tlaloc, zeul aztec al ploilor, se retrasese spre muntii inalti ai Anahuacului si cerul era senin prin vai, iar orasul era napadit de papaia, de tortillas si de o lume frenetica ce se indrepta spre stadion, unde se disputau intrecerile din ziua a doua a concursului de atletism. Viorica aparuse in partea stinga a stadionului, la sectorul de sarituri; schiopata putin, iar cind si-a scos treningul am vazut ca piciorul sting era prins intr-o genunchera. Am lasat-o la incalzire si cu inima strinsa ne-am dus la sala presei sa transmitem un text. Cind ne-am intors am mai prins, stind in capul tribunelor, clipa cind Viorica sarea. Era prima ei incercare si parca se inaltase sus de tot si aveai senzatia ca nu mai coboara. Apoi s-a ridicat un nor de nisip si dupa citeva momente pe tabla electronica au aparut cifrele 6,82 m.

Era uluitor, si de-abia dupa un timp ne-am dezmeticit si impreuna cu citiva sportivi am alergat spre satul olimpic sa le ducem vestea celor de acolo. Viorica a doborit recordul mondial, a sarit 6,82 m, spusese cineva cu rasuflarea intretaiata. Erau adunati in sala, in jurul unei mese, multi sportivi, dar nu spuneau nimic, vrind parca sa nu destrame farmecul acestei vestiri. Apoi a navalit un altul, care venea de la stadion, a scos in fata cladirii doua steaguri romanesti, drapele tricolore, a acoperit o masa cu o scoarta olteneasca si a pus in mijlocul ei un vas cu flori.

Cind s-a innoptat bine a venit si Viorica Viscopoleanu, impreuna cu Mihaela Penes, care in aceeasi zi castigase medalia de argint la aruncarea sulitei. S-a cintat o urare, campioana a baut vin de Cotnari dintr-o cana de pamint si a inchinat pentru tara, pentru sportul romanesc. Antrenorii Soeter si Zimbresteanu aveau ochii inrositi si se trageau spre colturi. Viorica radia de fericire, dar pastra cumintenia si aerul sau modest, mindria retinuta, marca marilor campioni”.

Povestea, vazuta mai departe prin ochii Vioricai si ai antrenorilor este cat se poate de simpla, cum sunt toate marile momente, fara efuziuni exagerate, analize pur si simplu, ca si cum cei implicati se gandesc ce vor face mai departe. Asa aflam ca noua campioana olimpica, a treia din istoria atletismului romanesc (dupa Doamna Ioli, la Roma si Tokio, si Mihaela Penes, la Tokio, va urma o alta figura emblematica a sportului nostru, Lia Manoliu, la Munchen, peste 4 ani), a avut o saritura de “totul sau nimic”. Se accidentase la un antrenament, in proba era a sasea, stabilise cu antrenorul Soter sa faca o prima saritura de control, apoi la a doua sa dea totul, pentru un 6,60 m, care i-ar fi adus, oricum, o medalie.

Iat-o povestind, in transcrierea lui Ilie Goga: “Mi-am luat elan, pasii s-au sincronizat perfect, nu mai aveam durerea din genunchi, am simtit ca am prins un prag bun, ca zbor departe, dar nici dupa aterizare nu am intuit, nu mi-am dat seama ca sunt peste recordul mondial, m-am ridicat din groapa cu nisip si cind am privit tabla electronica am vazut ca un fulger 6,82 m. Nu-mi venea sa cred. Mi s-au inmuiat picioarele si am ingenuncheat pe iarba stadionului.. Aveam ca o ceata pe ochi. Cind mi-am revenit, cifrele disparusera. L-am vazut pe Soeter care-mi facea semne si am inteles a batusem recordul lumii la saritura in lungime”.

Practic, cele 49 de kilograme ale trestiei tari ca otelul, arcuita, s-au teleportat pur si simplu. Si, din relatarile de la fata locului, am aflat ca a mai avut noroc si cu faptul ca a avut vint din fata! Da, da, pentru ca o asemenea opozitie a ajutat-o la prinderea pragului, dovada fiind ca, la a doua saritura, cu vint din spate (cum a avut Beamon, dar de doua ori mai greu, fizic, cu fantasticul lui record), a depasit!

Dupa 2 ani, avea sa devina si campioana europeana indoor (pe atunci nu existau campionate mondiale), medalia de argint cu un an inainte, in aer liber, 8 titluri balcanice, 1 mondial universitar, 16 titluri nationale, toate intregind un palmares cu adevarat exceptional, o bogatie!

CARIATIDE SI ATLANTI: Viorica Viscopoleanu – trestia de otel (I)

Viorica Viscopoleanu! Rar, poate niciodata, mi-a fost dat sa intalnesc o fiinta cu o aparenta atat de fragila, dar atat de puternica, de o modestie fara seaman, dar cu o mandrie a lucrurilor mari pe care le-a facut in viata aproape sfidatoare in evidenta lor, dar si in lipsa lor de ostentatie, parca a fi campioana olimpica, insa si cu record mondial ar fi un lucru obisnuit.

Ei bine, in istoria marilor competitii atletice, Viorica Viscopoleanu este printre extrem de putinii sportivi care au reusit sa cucereasca aurul cu un nou record al lumii, ii numeri pe degete. Aceasta pentru ca la marile competitii se cauta locul, nu rezultatul cifric. De aceea, organizatorii de acum pun bonusuri foarte mari pentru recordurile mondiale. Si abia daca apuca sa premieze unul. Pe pilda, la Beijing, la Mondialele de anul acesta, a fost un singur record al lumii.

Oricum Viorica Viscopoleanu este unica, pentru ca, asa cum, iata, i s-a intamplat aproape mereu in viata, chiar in clipa de glorie maxima, performanta ei, nemaintalnita sau extrem de rara, a cazut, totusi, in ochii lumii, pe planul doi, pentru ca tot acolo, la Ciudad de Mexico, si in aceeasi proba, saritura in lungime, americanul Bob Beamon facea, la randul lui, un record mondial de poveste.

Cu cat m-am documentat mai mult pentru aceste cateva randuri cu atat imi dau seama de nedreptatea, deloc acuzata de modesta campioana, care i s-a facut. In ce priveste documentarea, nu a fost deloc greu, mai ales ca in partea a doua voi avea sprijinul total al unui alt campion olimpic, al gazetariei sportive, Ilie Goga, care a fost pe platourile aztece si descrie in stilul lui inconfundabil, patos si cultura, entuziasm si semnificatie, dragoste fata de sport si sportivi si ochi de reporter frenetic, formidabilele momente traite de eroina noastra. Apoi, intr-o viata am strans destule carti, am fisat destule ispravi ale sportivilor romani.

Dar haideti sa judecam putin, inserand ceea ce scrie mult consultata pseudo-enciclopedie online Wikipedia despre Viorica Viscopoleanu. Iata, in varianta romaneasca: “Viorica Viscopoleanu (n. 8 august 1939) este o atleta romana, laureata cu aur la Mexico 1968”. Atat! Intrati si veti vedea, daca vi se pare incredibil.

Varianta in engleza e mai “generoasa”: “Born August 8, 1939/Women’s Athletics/Competitor for Romania. Viorica Viscopoleanu (née Belmega, born August 8, 1939) is a Romanian athlete who competed mainly in the long jump.
She was born in Budinet, then in Romania, now in Ukraine.
Viscopoleanu competed for Romania at the 1968 Summer Olympics held in Mexico City, Mexico in the women’s long jump event. She won the gold medal with a jump of 6.82 which bettered the world record set by Mary Rand at the previous Olympics.”

Asta este tot! Eu am incercat, cat m-au tinut putinele puteri, sa adun oameni importanti pentru o solutie cu finalitate “Sportivii romani de varf, prezentati decent in Wikipedia”, proiect de veritabil patriotism, nu strigaturi, dar nu prea am avut succes.

Oricum, dragostea oamenilor care au cunoscut-o pe Viorica Viscopoleanu pare sa fi implinit o existenta, inceputa, cum banuiesc, cu o repatriere (cum s-a mai intamplat si cu alti mari sportivi, veniti din Basarabia si Bucovina ocupate de URSS in 1940, precum Tolea Grintescu, Valentin Samungi si, cred, Alexandru Mironov, daca sunt si altii ii rog sa scrie), la Bucuresti, unde incepe sportul la Flacara Rosie, o fabrica de confectii cu puternica asociatie sportiva (voleiul feminin, dat fiind profilul angajatelor, era foarte tare). Mai intai este alergatoare de semifond, subtire ca o trestie cum era, dar la un antrenament se uita lung la pista de elan unde se pregateau lungimistele, cere voie sa incerce si ea, convinge imediat, iar peste 2 zile debuteaza oficial la un concurs ca saritoare la lungime (abia la 17 ani!) si castiga.

De aici, soarta sportiva i-a fost pecetluita, mai ales ca s-a casatorit cu un triplusaltist, Octavian (ca fata o chema Belmega), fiind prieteni cu Ioan Soter si… Iolanda Balas-Soter. Asa a ajuns la Steaua, in cele din urma, iar dupa doua editii ale JO la Roma si Tokio (locul 5, totusi), fara mari reusite, aveau sa vina Jocurile mexicane, precedate de un an cu sarituri atat de constant bune incat i-au adus supranumele de Metronom.

Pana la momentul de aur al carierei sportive, in episodul urmator, descris, cum v-am promis de cel mai priceput martor ocular din cati puteau exista, sa amintim ca Viorica Viscopoleanu a fost si antrenoare de mare succes, pregatind performere precum Monica Iagar, Oana Pantelimon, Viorica Enescu, Alina Popescu, atatea si atatea nume mari ale atletismului nostru.

CARIATIDE SI ATLANTI: Gabriela Szabo sau despre Perpetuum mobile (II)

Cum ziceam ieri, putine referinte bibliografice despre marii nostri sportivi in ultimii ani, este o veritabila goana dupa clipa cea repede si atat, nu o oprim defel… Nu stiu ce am, dar probabil tocmai din cauza acestei constatari, anume absenta consemnarii momentelor cu adevarat istorice din sportul nostru, m-a lovit chestia asta cu trimiteri la cultura, auzi, “clipa cea repede…”, “opreste-te, clipa…”.

In fine, in ce o priveste pe Gabriela Szabo avem totusi noroc, avem o carte, scrisa de Cristina Vladu chiar in anul celei mai mari ispravi a eroinei noastre, 2000, anul Jocurilor Olimpice de la Sydney, precum si o serie de interviuri, unul dat Andreei Esca, la un post de radio, in care Gabi a facut o precizare foarte importanta legata tocmai de acest imens aur olimpic, si celelalte ale Teodorei Oprea, pentru Agerpres, din care voi spicui cat ma va tine spatiul pe care mi l-am impus. In rest, am gasit  interventii mai degraba mondene, lucruri de pasaj, dragute, simpatice chiar, salvate de seriozitatea si profunzimea gandului marii campioane.

Iata paginile consacrate de Cristina Vladu, in cartea intitulata chiar asa, “Gabriela Szabo”, momentului Sydney 2000.

“Finala este programata in ziua de luni, 25 septembrie, in jurul orei 21. Emotiile o iau razna in momentul in care Gabi intra in oval si-si incepe sprinturile de dinaintea startului. De altfel, impreuna cu sotul ei si asistentul Nelu Stanca, Gabi sosise pe celalalt stadion de incalzire cu mai bine de 3 ore inainte de ostilitati. Se aseaza pe un prosop si se relaxeaza. Zsolt ii sugereaza sa adopte o anumita tactica. Gabi, insa, fidela conceptiei conform careia orice cursa este altfel, afirma ca se va adapta momentului si va actiona in functie de replica data de adversare.

Pistolul ‘ia foc’! Gabi se instaleaza in locul ei obisnuit, a doua, undeva pe culoarul unu, dar departe de bordura, pentru a evita eventualele coate care o pot inchide la coarda. Totul decurge conform graficului, mai putin parcursul irlandezei O’Sullivan care ramane incredibil de ‘in spate’. Cu doua tururi inainte de finis, africancele incearca sa puna stapanire pe cursa. Fac un fel de morisca prin care incearca s-o incurce pe micuta noastra blonda. Dovedindu-si pentru a nu stiu cata oara geniul, Gabi nu pica in capcana, si trece linia de sosire, in urletele noastre, ale celor prezenti la fata locului. Stabileste si un nou record olimpic, 14:49,79, si le intrece autoritar pe irlandeza Sonia O’Sullivan si pe etiopiana Gege Wami. Beatrice Caslaru, cunoscuta noastra inotatoare, dubla medaliata la Sydney, reuseste sa-i arunce steagul tricolor. Gabi isi face turul de onoare. Este mai emotionata ca niciodata. Patru ani i-au trebuit sa-si implineasca visul. Idealul oricarui mare performer: medalia de aur la JO(…)”.

Peste ani, chiar duminica trecuta, la Europa FM, Gabi Szabo a rememorat momentele esentiale ale cursei, la emisiunea Andreei Esca. Redau, in rezumat: “O’Sullivan nu mi se paruse o adversara puternica, dar Zsolt mi-a atras atentia sa nu o scap din ochi. In timpul cursei, trageam cu ochiul pe ecranul urias al stadionului si am vazut-o mult in spate, dar foarte relaxata, apoi a inceput sa urce. Imi planificasem sa incep atacurile cu 200 m inainte de final, dar vazand-o pe irlandeza asa proaspata, am schimbat, am inceput accelerarile pe la 600 m. Ruperile acestea de ritm au marcat-o puternic, iar pe ultima suta de metri mi-am dat seama ca resimtea greu ceea ce facusem si nu-mi mai putea raspunde. Atunci am stiut sigur ca am castigat”.

Tactica, pregatire si minte, de celelalte calitati nu mai pomenim…

Cum spuneam, Teodora Oprea are o serie de interviuri cu Gabi Szabo, iar in cel 14 noiembrie 2013 incepe brusc, fara obisnuita “pregatire”: “Am mai stat de vorba de multe ori, dar am ezitat sa te intreb un lucru: ce ai simtit cand te-ai trezit in prima dimineata dupa decizia retragerii din sport? Te intreb pentru ca am in minte o declaratie a unui alt fost mare campion roman, Cristian Gatu, care spunea ca doi ani nu a mai putut intra intr-o sala de sport, intr-atat l-a marcat retragerea”.

Raspunsul incepe cu o mica tragere de timp, ca la scoala, cand fie repeti intrebarea, fie faci remarci pentru a te aduna din surpriza: “Buna intrebare, nu mi-a mai fost pusa pana acum. Am luat decizia de a ma retrage din activitatea sportiva dupa ce am abandonat in cursa de sala de la Birmingham, iar a doua zi m-am intrebat ce o sa fac de acum incolo. A fost o lupta cu mine insami. Am ajuns acasa si dupa ceva timp am avut o discutie cu domnul Tiriac (…), care mi-a spus ca atunci cand jumatate din inima ta spune sa te lasi si jumatate spune sa continui, trebuie sa te retragi. Oricum intentionam asta dupa JO de la Atena. Nu mai aveam niciun plan. Simteam ca mintea si corpul meu nu ma mai ascultau. Dupa 3 luni m-am decis sa-mi continui studiile la ANEFS, iar statutul academic m-a ajutat foarte mult. Doar cine a facut sport de performanta stie ce trairi intense sunt, mai ales cand primesti lovitura dupa lovitura si nu stii de unde si de la cine vin si din nou incepi sa lupti. Noi suntem obisnuiti cu competitia de orice fel, ce nu te doboara te face mai puternic”.

In alta parte, vorbind de oamenii care au influentat-o in cariera, despre un model: “De la fiecare om pe care l-am intalnit in viata am incercat sa iau ce-i mai bun. (…). Si totusi, exista un om extraordinar care mi-a fost exemplu, pentru diplomatie, pentru fair-play, si acela este doamna Iolanda Balas. Ea este cea care m-a sustinut si m-a adus in federatie. Si bineinteles, exista Zsolt, sotul meu. El este antrenorul care mi-a aratat directia”.

Gabriela Szabo, pe de alta parte, are mereu in minte o expresie care sintetizeaza fericit un mod de gandire. Imi imaginez ca, alergand prin padurile din Africa de Sud, pe platourile marocane, la Baile Felix, si cine mai stie unde, singura cu gandurile ei si cu graficul de antrenament invatat la milimetru isi analiza trairile. Asa ca la intrebarea Teodorei Oprea “Ai vreun regret personal”, campioana olimpica a raspuns scurt: “Eu am un motto: ‘Suma sacrificiilor trebuie sa fie mai mare decat suma regretelor’. Am un mic regret, dar este personal si nu vreau sa vorbesc despre el”.

Intr-unul din interviuri, Gabi are la randul ei un citat, din spusele unui alt mare atlet, britanicul Colin Jackson. Il tine in telefon, asa ca il citeaza exact: “Intotdeauna sa inveti din experienta ta sau dintr-a altora. Sa constientizezi si sa apreciezi munca si suportul echipei tale. Uita-te inainte si planifica-ti viitorul. (…) Nu face o tragedie atunci cand pierzi si nu zburda atunci cand castigi. Negociaza-le la fel pe amandoua”.

CARIATIDE SI ATLANTI: Gabriela Szabo sau despre Perpetuum mobile (I)

Gabriela Szabo. Greu de prins, la propriu, dar si la figurat, intr-o imagine, fie si scrisa, gen insantaneu, pentru ca marea campioana, care pe 14 noiembrie implineste 40 de ani, nu sta o clipa, de aici si ideea acestui Perpetuum mobile. Acum, in timp ce scriu aceste randuri, se afla la Frankfurt, pentru o reuniune a Comitetului Executiv al Asociatiei europene de atletism, indeplineste, inca, functia de ministru al Tineretului si Sportului, ca sa nu vorbim de perioada in care a fost sportiva, cand trecea prima cu bratele ridicate, in gestul victoriei, devenit o marca personala, parca. Acum 2 luni era si Ambasador al Romaniei pentru Saptamana Europeana a Sportului, alegandu-si deviza, normal, “Corpul omenesc este facut pentru miscare”.

Si cu toate acestea, este mereu disponibila, chiar daca e in sedinta de guvern sau intr-o alta actiune, peste hotare sau la Sighetu Marmatiei, da un sms, reprogrameaza si in cele din urma raspunde amabil oricarei solicitari. O prezenta ubicua si, in acelasi timp, de o impresionanta civilitate.

Prezenta care, evident, va continua inca multi ani de acum inainte, pentru ca viata intr-o asemenea cavalcada nu poate fi incetinita de nici un moment de cumpana, profesionala, acum, sau sportiva, asa cum a fost in 1995, cand, dupa un inceput de an fantastic, cu titlu mondial de sala si record mondial, au urmat dezamagirile verii.

Iar cand spun cavalcada, credeti-ma, o spun privind pur si simplu la reperele principale ale celor 12 ani de viata sportiva de ultra-performanta, cu rezultate incredibile, mai ales ca au fost realizate la varste in care un antrenor, in acest caz chiar descoperitorul si apoi sotul Gabrielei, Zsolt Gyongyossy, abia se pune pe munca si… pe asteptat, cu o rabdare de care doar tehnicienii de pe marginea pistei de alergari sau cei din preajma pragului de sarituri sunt nevoiti sa fie capabili.

Cu Gabriela Szabo parca am fi la un meci de fotbal transmis de un Sebi Domozina sau, acum, de un Ilie Dobre: 1991: campioana europeana de junioare, Salonic, la 3.000 m, cu un timp incredibil, sub 9’19″28/100, 1992, vicecampioana mondiala de juniori (la varsta de cadeti, ambele…), tot pe 3.000, dar cu un timp cu care acum se castiga titlul la senioare – 8’48″28/100, 1993, campioana europeana de juniori, San Sebastian, Spania, la 3.000 m de asemenea, 1994, campioana mondiala de juniori, Lisabona, bronz la europenele de la Helsinki, 1995, Campioana mondiala de senioare indoor, la Barcelona, la 3.000 m, campioana mondiala universitara, Fukuoka, la 1.500 m, 1996, vicecampioana olimpica la Atlanta, la 1.500 m, 1997, campioana mondiala indoor, Paris, la 3.000 m, campioana mondiala universitara, Catania, la 1.500 m, 1998, campioana europeana indoor, Valencia, la 3.000 m, vicecampioana europeana in aer liber, la Budapesta, la 5.000 m, 1999, campioana mondiala indoor, Maebashi, la 1.500 m, campioana mondiala in aer liber, pe 5.000 m, la Sevilla, 2000, campioana europeana indoor, la Gand, Belgia, la 3.000 m, CAMPIOANA OLIMPICA, Sydney, la 5.000 m, bronz tot acolo la 1.500 m, 2001, vicecampioana mondiala indoor, Lisabona, la 3.000 m, campioana mondiala in aer liber, Edmonton, la 1.500 m, 2002, vicecampioana europeana, Munchen, la 1.500 m, campioana mondiala, gata cu medaliile, eu am obosit doar transcriindu-le, credeti-ma.

In total, 21 de medalii de aur la JO, Mondiale si Europene (un total la primul loc ca si Nadia Comaneci, nu degeaba au fost comparate de atatea ori), 5 de argint si 2 de bronz, un palmares greu de consemnat. Pentru ca de realizat, va puteti imagina vreo 100.000 km alergati in antrenamente, cam de 10 ori ocolul Pamantului pe la Ecuator. Detine, inca, recordurile europene pe 3.000 m si 5.000 m indoor (proba care, sa fim corecti si sa consemnam, nu se mai alearga), a doborat in cariera de 2 ori recordurile mondiale si unul olimpic, a castigat Golden League, circuitul de concursuri de elita al IAAF, intr-un an, 1999, in care era obligatoriu sa castigi toate cursele din calendar (13!), a fost recompensata de 5 ori cu titlul de cea mai buna sportiva a anului din Romania,  dar si cea mai buna din Europa, in 1999, an in care prestigiosul cotidian, vechi de un secol, La Gazzetta dello Sport, a desemnat-o Cea mai buna sportiva a anului.

Intre timp, adica intre 2003 si pana acum, daca imi aduc bine aminte (curios, dar cu cat venim mai spre zilele noastre, cu atat datele sunt mai greu de gasit, pare ca toata lumea isi lasa nadejdea in Wikipedia, care, in ce priveste sportivii romani, este extrem de zgarcita, are numai “cioturi”; poate nu veti crede dar am gasit despre o vicecampioana olimpica romanca doar atat, un rand, “vicecampioana olimpica la…”, cu atat mai greu gasesti date, unde ne sunt cronicarii?), a mai dat si luat cu lauri gloriosi un doctorat in educatie fizica si sport in 2009, dupa un masterat, tot la ANEFS, a fost, mai intai, membra a comisiei sportivilor la European Athletics, unde acum este membra in Comitetetul Executiv, membra in Comisia sportivilor la Federatia internationala, vicepresedinta a Federatiei internationale, si, din 5 martie 2014, ministru al Tineretului si Sportului.

Iar, pour les connaisseurs, iata performantele cele mai buna realizate de Gabi, cunoscute, in atletism, ca Personal Bests: 1500m 3:56.97 Monaco, 08.08.1998; 1500m indoor, 4:03.23 Maebashi (Japonia) 06.03.1999; mila 4:19.30 Bellinzona (Elvetia) 01.07.1998; mila indoor 4:23.19 Stuttgart, 04.02.2001; 2000m 5:39.7h Zürich, 6.08.1995; 2000m indoor, 5:30.53 Sindelfingen (Germania) 08.03.1998; 3000m 8:21.42 Monaco, 19.07.2002; 3000m indoor, 8:32.88 Birmingham, 18.02.2001; 5000m 14:31.48 Berlin, 01.09.1998; 5000m indoor, 14:47.35 Dortmund, 13.02.1999; 8 km Road 25:33 Balmoral (Marea Britanie), 30.03.2002.

Deocamdata atat, sa nu uitam cu cine avem de-a face, motorul de Formula 1, intr-o caroserie la fel de gracila (1,58 m, 45 kg), cum inspirat i-a spus cineva, merge la o turatie parca impusa de o vointa cu totul aparte. Maine, de ziua ei, cum v-am obisnuit, referinte preluate din cronici aparute in timp despre eroina noastra de acum.

CARIATIDE SI ATLANTI: Nadia Comaneci, magia tineretii vesnice (II)

Iata, inainte de a incepe acest al doilea episod, dedicat sarbatoritei, astazi Nadia implineste 54 de ani!, cateva “recompense” mai putin cunoscute, dar cat se poate de semnificative pentru omniprezenta unei mari valori devenit bun popular. In afara de filmul de care aminteam deja, “Printesa vesnica”, sa consemnam ca in 1984 a fost realizat un film de televiziune “Nadia”, o dramatizare a vietii gimnastei de pana atunci; o versiunea animata a Nadiei a aparut in celebrul serial The Simpsons, vocea fiind a actritei Tress MacNeille; cunoscutul regizor si comedian japonez Takeshi Kitano (Beat Takeshi) a realizat un celebru gag numit “Comaneci”; in Italia un grup punk se numeste chiar asa, Comaneci; in revista Marie Claire a fost unul dintre personajele serialului “The 8 Greatest Moments for Women in Sports”; este subiectul unui capitol din cartea “Nu mai sunt alte lumi de cucerit”, aparuta in 2015, in care autorul Chris Wright se intreaba cum si-a mai trait viata, cand cariera sa a ajuns la punctul culminant la 14 ani…

Si pentru ca jurnalistul Chris Wright (colaborator la publicatii precum Financial Times, Forbes, Discovery Channel Magazine) se intreaba cum se poate trai cand ajungi la culmea carierei la numai 14 ani, iar cartea, abia tiparita, nu a ajuns in preajma, macar in fragmente, sa vad modul de abordare al autorului, voi spune cum am trait eu aceasta epoca, avand drept reper doar Nadia.

Inceputul l-am povestit, cel cu Sala Floreasca si o gimnasta de doar 12 ani, hai 13 neimpliniti, invingand cu o siguranta si o gratie care vor deveni “marca fabricii”, campioane mature si orgolioase, sa va povestesc si un moment dinspre finalul asa-zisei perceptii directe fata de o asemenea personalitate. Eram, pe 15 noiembrie 1989, la Calarasi, la un cinematograf, invitat de seful retelei de difuzare a filmelor, arbitru de box in timpul liber, Ion Damian, viitor deputat dupa decembrie 1989, chiar in primul Parlament ales liber. Impreuna cu Octavian Vintila, cronicarul de radio, fost scrimer si arbitru international de scrima, si Horia Alexandrescu, pe atunci la Scanteia tineretului, specialist de calibru, greu de egalat in Nadia si Patzaichin.

Sala, plina, actiunea se numea ceva “Intalnire despre sport cu…”, aprobarea fusese usoara, raspundeam relativ des la asemenea invitatii, oamenii veneau buluc, ce sa faca in orase de dimensiunile Calarasiului, cu 2 ore de emisiune la televizor? Iar daca la bulgari nu era vreun meci de fotbal sau “Studio X”, cu filmele, la care ne uitam toti, desi dublate, invatasem bulgara, eu stiam ruseste, chiar ca deveneam o atractie. De obicei, se vorbea de fotbal la greu. Ei bine, in seara aceea, nu uit cat voi trai, desi ne calificasem dupa 20 de ani la Mondialele de fotbal, din Italia, jucasem un amical cu Italia la Sibiu, 80 la suta din intrebari au fost despre Nadia. M-am gandit ca, probabil, Horia, care, cum spuneam, era chiar prieten cu ea, starnise curiozitatea, mai ales ca astfel de intalniri erau si o supapa, oamenii intrebau aproape tot ce le trecea prin cap. Chiar daca stiau ca sunt unii in sala care fac conspecte, desi noi raspundeam la biletelele trimise din sala, pe care le rupeam, mai ales cand erau mai “periculoase”.

Toate bune si frumoase, ne-au omenit gazdele cu una-alta, si hai spre Bucuresti. A doua zi dau drumul la radio, pe Europa libera, evident, oricum stirile de pe posturile noastre le stiam (ca doar unele, alea sportive, le dadeam taman eu, la Agerpres…) si inghet: “Nadia a trecut in aceasta noapte in Iugoslavia. Cu o calauza”. Si n-am mai auzit nimic, primul reflex a fost “domne, stiau oamenii aia din Calarasi ceva de insistau, chiar mi se paruse ciudat, cu Nadia? Evident, nu, nici n-aveau cum, dar exista momente din acestea, inexplicabile, ca un flux necunoscut…

De fapt, dincolo de aceasta amintire, altceva vreau sa spun: Nadia, un om puternic, se saturase, desi nu era unul dintre napastuitii regimului. Nici dintre favorizati, fata de ceea ce reprezenta, sa fim bine intelesi. Dar, dupa ce fusese folosita intru gloria unor nemernici, dupa ce a refuzat mereu sa plece din tara (si in ce conditii ar fi ajuns!, in 1984, la Los Angeles, Bela Karolyi a venit dupa ea si la aeroport), sa-i paraseasca pe cei apropiati, n-a mai putut. Poate ca, in mentalul colectiv, si fuga ei sa fi contat la accelerarea evenimentelor ce au urmat, sadind, chiar involuntar, in constiinta tuturor sentimentul de revolta, determinarea de a face gesturi decisive.

Sa mai amintim, totusi, ca pe langa amintitul trofeu Laureus, Nadia Comaneci a fost desemnata si cea mai buna sportiva a lumii de catre agentia americana de presa United Press International (acum, parte a Associated Press), in 1975 si 1976 (pentru a va da seama de valoarea premiului, sa spunem ca gimnasta romanca a fost precedata in palmares de Irena Szewinska si a fost urmata de Rosemarie Ackerman), precum si cu BBC Overseas Sports Personality of the Year, in 1976. Este, de asemenea, important intre cine figureaza: cu un an inainte fusese onorat Arthur Ashe, iar anul urmator laureat a fost Niki Lauda.

In fine, un prestigios trofeu american, Flo Hyman Memorial Award, acordat de Fundatia din Washington care poarta numele fostei voleibaliste si avocate, i-a fost decernat Nadiei in 1998, iar importanta recunoasterii este, si aici, conferita de “colegele” de palmares: Billie Jean King, in 1997, si Bonnie Blair, cea mai titrata patinatoare de viteza americana din istorie. Observati, este un premiu acordat, cu 2 exceptii, marilor sportive americane, semn ca Nadia a fost adoptata cu bratele deschise de noua ei patrie. De fapt, ea este cetatean al intregii lumi, probabil cel mai cunoscut roman!

La multi ani, Nadia!

CARIATIDE SI ATLANTI: Nadia Comaneci, magia tineretii vesnice (I)

Desi am documentare despre Nadia cat pentru 2 carti, nu numai pentru un text intr-o rubrica de blog, am dat cautare sa vad ce s-a mai scris in ulimul timp despre ea pe la Romanica: “Nadia Comaneci, la 50 de ani, cum arata in costum de baie”, “Prinţesa Veşnică/ Eternal Princess”, un scurtmetraj de 30 de minute regizat de Katie Holmes, care prezintă viaţa extraordinară a gimnastei române Nadia Comăneci, va avea premiera mondială la Festivalul Tribeca de la New York”, ultimul chiar in aceste zile.

De fapt, Nadia a marcat o intreaga epoca, prin simpul fapt ca ne-a populat mintile cu basmul tineretii vesnice pe care il vedem chiar in fata noastra, nu doar in vis sau in momentele noastre de reverie. Asa cum acele note de 10,00 de la Montreal (dintr-o eroare de conceptie, el ne-a intrat si mai mult intre idealuri, pentru ca a aparut, de fapt, 1,00, sa multumim firmei care a zbarcit-o, impactul a fost si mai mare, “asa ceva nu se poate!”) ne-au dat dintr-o data, tuturor, convingerea ca putem progresa oricat, iata ceva ce parea de neatins, chiar de neconceput tehnic, este la indemana unui muritor, ca noi.

Pe Nadia am vazut-o prima oara in Sala Floreasca. Eram colaborator mai mult decat permanent, membrul “de teren” al echipei de la sport-Agerpres, marele gazetar Ilie Goga, mentorul tuturor, ridica telefonul, la capatul celalalt era numarul 1 in gazetaria dedicata gimnasticii, Constantin Macovei, care, aveam sa aflam, i-a spus: “Trimite neaparat pe cineva la Floreasca, la Internationale, trebuie sa vada o minune, Nadia Comaneci (sau Comanici, in primii ani era mereu pronuntata si asa, si asa). Voi dati si in strainatate, Ilie, neaparat, auzi!’.

Evident, omul de teren care eram n-a ezitat o clipa, daca spunea un  specialist cu “ochi” ca al lui nea Costinel ca vom vedea ce n-am vazut… Era 1974, Nadia a luat tot, individual compus, aparatele, la o competitie de valoarea unui campionat european cel putin de acum. De altfel, cu 18 ani in urma, Campionatele europene de gimnastica avusesera prima editie chiar in aceeasi sala.

Totul devine greu de explicat, am vazut, asadar, nu numai nasterea unei stele fara egal, ca toate stelele, de altfel, ci si cele mai firesti si elegante miscari din cate le poate face o fiinta. Totul era intr-o armonie perfecta, abia intr-un tarziu mi-am dat seama: “Bine, bine, dar cat are fetita asta, care pluteste deasupra tuturor acestor femei in toata firea?”. Pai, cam 12 ani si ceva, abia urma sa faca 13 (stiti, este nascuta pe 12 noiembrie 1961, s-a potrivit sa initiez aceasta rubrica fix inainte de aceasta sarbatoare a sportului nostru).

Anul urmator, a fost Skien-ul, in Norvegia, Europenele cu 4 medalii de aur si un argint (la sol), iar de aici incolo aproape ca nu mai ai spatiu sa faci altceva decat sa inserezi palmaresul, nu inainte de a observa ca Nadia Comaneci a schimbat totul in acest sport: oficialii au fost nevoiti sa puna limita de varsta (nici nu se gandeau ca un copil de 12 ani poate face ce facea Nadia), s-a schimbat sistemul de punctaj, cu nota de executie si alta de dificultate, preluand din ale discipline (patinaj artistic, de pilda), valoarea elementelor s-a schimbat, si scara valorilor cu care sunt rasplatite. Inaintea Nadiei si mult timp in epoca ei erau elemente A, B si C, in ordine descrescatoare a valorii, acum un C de pe timpuri e acum A cu indulgenta, s-a ajuns pe la elemente de valoare F sau chiar G, aproape de la an la an codul de punctaj se modifica.

Intr-adevar, Nadia a fost momentul de rascruce pentru gimnastica si nu numai. A salvat o editie a Jocurilor, prima lovita in chiar esenta olimpismului de un boicot stupid, ca orice interventie cu iz politic in sport (tarile africane au boicotat, pretextand un turneu al unei echipe neo-zeelandeze in Africa de Sud, tara apartheidului, dar cine mai tine minte, totul la Montreal a fost Nadia).

Sa notam, totusi, palmaresul Sportivei Secolului, in viziunea Academiei Laureus, cea mai elitista organizatie a sportului mondial:

– la Jocurile Olimpice – 5 medalii de aur (3 la Montreal, 2 la Moscova, in 1980), 3 de argint si 1 de bronz

– la Campionatele mondiale – 2 medalii de aur, 2 de argint

– la Campionatele europene – 9 medalii de aur, 2 de argint, 1 de bronz

– la Universiada – 5 medalii de aur

– total – 21 medalii de aur, 7 de argint, 2 de bronz

Observati ca medaliile de argint au fost mai degraba consolari, intr-o zi mai slaba, iar cele de bronz, de-a dreptul accidente?

CARIATIDE SI ATLANTI: Iolanda Balas-Soter, fascinatia perfectiunii (II)

Pentru episodul de fata voi inversa cronologia. Singura noastra dubla campioana olimpica la atletism a cucerit titlurile supreme la JO de la Roma, din 1960, si Tokio, in 1964. Din motive pe care le veti intelege cand veti incheia aceste randuri, voi incepe cu editia nipona, citatele fiind din volumul “Tokio, Olimpiada recordurilor”, semnata de I. Goga si R. Vilara.

Desi niciunul dintre cei doi mari ziaristi sportivi romani. Ilie Goga si Romeo Vilara, nu mai sunt in viata, deci nu am pe cine intreba cine a scris, de fapt, randurile reproduse mai jos. Sunt sigur, insa, ca apartin lui Romeo Vilara, specialistul numarul 1 vreme de decenii in atletism, care, de altfel, i-a transmis pasiunea si i-a lasat si mostenirea fiului, Andi Vilara (care, cred, a fost si cel mai tanar arbitru de atletism din istoria acestui sport, la Universiada de la Bucuresti era inca elev si mi l-a prezentat nea Romica Vilara cum statea catarat pe scara cronometrorilor de la o sosire).

Paranteza: acum imi dau seama, pai si eu am fost de vina intr-un fel ca fie-mea, Alina Oprea, a devenit prima fata-arbitru de ciclism de la noi (alaturi de Georgiana Mecu). Asa se intampla cand iti cari copiii pe stadioane si pe sosele sau la velodrom…

Asadar, sa ne intoarcem la Jocurile Olimpice de la Tokio si la bogata relatare facuta de Romeo Vilara in cartea semnata impreuna cu Ilie Goga. Voi face multe crosete, pentru ca autorul a acordat multe si foarte meritate randuri evenimentului. Precizarea are importanta ei, pentru ca veti vedea ce s-a intamplat, in schimb, la Roma.

“Ioli s-a ridicat sa se dezmorteasca, saltand piciorul deasupra capului. Miscarea sa nu ramane neobservata si un ‘ahh’ prelung, admirativ, ii raspunde din tribune. Acum se pregateste sa efectueze prima incercare din acest concurs, la 1,65 m. Pasii merg la sigur, exact la semnele de control. Bataie puternica si Ioli se inalta ca pentru a trece la 1,80 m. Aplauze prelungite izbucnesc simultan cu tacanitul miilor de aparate fotografice (…). 1,80 m,Taisia Vencik are doua incercari destul de bune, dar de fiecare data doboara stacheta in cadere. A treia incercare este si mai putin reusita si atleta sovietica a trebuit sa se multumeasca cu medalia de bronz. Brown (americanca – n.m.) rece din a doua saritura, Ioli din prima. (…). La 1,82 m, Ioli a trecut cu usurinta, singura, peste stacheta cu o usurinta remarcabila si este din nou campioana olimpica! Indiferent de ce va face de acum inainte, organizatorii japonezi puteau completa numele atletei noastre pe diploma… Dar Ioli a vrut sa realizeze ce si-a propus inca de multa vreme si pentru care s-a si pregatit – un nou record olimpic si poate chiar un nou record mondial.

De la prima incercare (1,86 m) a stabilit un nou record olimpic (la Roma obtinuse medalia de aur cu 1,85 m) Apoi Ioli a solicitat asezarea stachetei la 1,90 m. (…) Celelalte probe de pe stadion se incheiasera demult. Atletii au parasit pista “ciupita” de cuiele pantofilor, asezandu-se in tribuna. Pe intreg stadionul n-a mai ramas decat Iolanda. (…). Iat-o la semnul de la capatul pistei de elan. Tribunele au amutit. Prima oara pe Stadionul National din Tokio o femeie va incerca sa sara 1,90 m. (…) Ioli balanseaza de cateva ori de pe piciorul stang pe cel drept, priveste inaltimea stachetei, respira adanc si porneste hotarata… Fuji Yama, vulcanul care n-a mai erupt de peste 200 de ani, este oare pentru o clipa in plina activitate? Ba nu, sunt spectatorii, care contrar linistei lor proverbiale, sar in sus pe bancile tribunelor, izbucnesc in urale, provocand o adevarata furtuna de aplauze.

Ioli ridica bratele, exteriorizandu-si marea-i bucurie”.

Fotografia cu Iolanda Balas asezata in groapa de nisip, cu bratele ridicate ca pentru un imens “V” al victoriei este, de altfel, celebra, de domeniul istoriei sportului.

Ei si acum, sa ne intoarcem si mai mult in timp si sa ajungem la Roma-1960. Cronicarul, autorul cartii despre acea editie a Jocurilor, este Tudor Vornicu. Ei bine, da, cunoscutul om de televiziune, pe atunci era corespondentul permanent Agerpres in Italia si, pentru economie, a relatat si “Jocurile Olimpice de la Roma”, cum se intituleaza, sec, si cartea pe care o am, cartonata, realizata in conditii tehnice remarcabile.

Neplacuta postura pentru Tudor Vornicu! Nu pentru ca nu s-ar fi priceput la sport, nu asta era problema, ci pentru ca trebuia sa se supuna nenorocitelor reguli impuse de ocupantul sovietic (ma rog, trupele fusesera retrase, dar tot ei dictau). Stiti care a fost evenimentul principal al concursului atletic olimpic de la Roma in relatarea vremilor (in care bietul om era sub ele, cum zicea cronicarul cu sute de ani inainte)? O spune autorul cartii: “Saritura in inaltime barbati – am cazut de acord imediat”.

In fapt, Vornicu ar reproduce o convorbire cu un confrate, iar surprinzatorul raspuns la intrebarea “Care a fost cea mai extraordinara proba atletica a Jocurilor?” isi dezvaluie imediat sorgintea. Primele doua locuri au fost ocupate de minunatii (de altfel, ei, ca oameni, chiar asa si erau) reprezentanti ai marelui popor sovietic, la egalitate, cu 2,16 m, Robert Savlakadze si Valeri Brumel.

Si astfel, pentru ca in epoca nu aveam voie sa ne semetim, etalandu-ne valoarea, va trebui sa citim 11 pagini, intre 47 si 57 pana sa aflam ca romanul Cornel Porumb a fost si el in proba asta, ocupand locul 11, cu 2,03 m, dupa care abia la pagina 96 aflam si despre “Prima medalie olimpica a tarii noastre la atletism… Ne-a adus-o Lia Manoliu, pe 5 septembrie 1960, la aruncarea discului… O medalie de bronz, un vis implinit…” Atentie, ca sa nu ne falim prea tare, cronicarul este obligat (sau o fi adaugat cenzura?) sa scrie: “Desigur, o proba de aruncarea discului nu se poate compara ca spectaculozitate, ca dinamism, cu o alergare pe 400 m.g., cu o cursa de 1.500 m sau cu o saritura cu prajina…”.

Oameni buni, cand am citit prima oara cartea, de care am facut rost mult mai tarziu, mai spre zilele noastre, am simtit ca fac instantaneu o boala de piele, citeam ca in transa si nu credeam. Si puteti fi convinsi, eu mi-am dat seama dupa ce am vazut ca totul a fost scris la ordin, ca Lia Manoliu a avut un loc mai in fata pentru ca a fost batuta de doua “tovarase sovietice”? Da, de Nina Ponomareva si Tamara Press, aur si, respectiv argint.

Bine, bine, dar unde este Iolanda Balas, unde este campioana, prima atleta romanca medaliata cu aur? Pai, la pagina 104 (va amintiti, atletismul a inceput cu 100 de pagini in urma!), iar acest imens succes (cum zicem noi azi) a fost “O victorie mareata, o victorie a maiestriei sportive, a inaltului patriotism socialist”. Adica nu patriotism-patriotism, ci socialist, adica cu tot lagarul o data! Iolanda Balas a cucerit aurul  la Roma cu record olimpic (ca si in proba similara masculina, Cea mai Cea), cu 1,85 m, cum a si amitit Romeo Vilara in randurile de la Tokio.

Proasta idee am avut sa fac apel la cronicile epocii! Ba nu, nu cred, trebuie sa vedem prin ce am trecut, prin ce umilinte.
In schimb, dupa ce apa cea mare si rosie a trecut, ne-am recuperat trecutul, marile ispravi ale Iolandei Balas au fost pretuite cum se cuvine, fara efuziuni gratuite. De fapt, in cazul Doamnei Ioli si tonul descriptiv, cel mai “alb” cu putinta (cum am facut eu in primul episod al acestei reconstituiri), este de ajuns, pentru ca superlativul nu vine din cuvinte, ci din maretia faptelor.

Blog at WordPress.com.

Up ↑