Din capul locului vreau sa spun ca, in lipsa unor stiri adevarate despre fotbalul nostru, cazut mai jos decat ne putem imagina, principalul subiect din domeniu a devenit, amuzant chiar, “evenimentul” deceniului – alegerea presedintelui FRF.

Se pregatesc programe tv, se anunta in stilul bombastic de pe vremea lui “Lume, lume, femeia cu barba, sarpele boa, 10 metri de la cap la coada, 12 metri jumate de la coada la cap”, un ridicol pe care nici nu-l mai simtim, intr-atat ne-am tocit simturile valorii, ale bunului simt si ale masurii.

Dar cel mai mult ma intristeaza aceasta crasa necunoastere a lucrurilor cat se poate de evidente, de unde si indignarile de opereta legate de amestecul politicului in chestiuni de fotbal. Pai niciodata in fotbalul romanesc, inclusiv, ba poate ca mai ales, in ultimii 28 de ani, domeniul nu a scapat influentei politice, ca sa nu spun deciziei politice. Uitati-va, de pilda, cate grupari, cu drept de vot, poarta cu mandrie drept “sponsor” Primaria…, Consiliul local…

Si pentru ca nu vreau sa mestec si eu aceleasi si aceleasi idei rasuflate, un fel de “ciunga” branzita de atata molfaire, va voi povesti cum s-a ales primul presedinte “post-revolutionar”, Mircea Sandu. Politic pe fata, fara niciun fel de jena, reflex nenorocit care ne vine din comunism si se pastreaza, mai peste tot in societatea romaneasca…

Dupa care va voi spune si umila mea parere, pe care, de altfel, o puteti constata din ilustratia la acest text.

Asadar, eram in 1990, la putin timp dupa Coppa del Mondo, prima calificare a nationalei Romaniei la un turneu final dupa 20 de ani, cu iesire dintr-o grupa de foc, cu Argentina, URSS si Camerun, stopati, la Genova, in optimi, cel mai bun rezultat, totusi, la lovituri de departajare.

Presedinte, neales, venit ca presedinte interimar automat, ca prim-vicepresedinte era Mircea Pascu, excelent plasat in forurile FIFA, un om de incredere al conducerii de atunci a forului mondial, cu legaturi foarte bune si la UEFA, unde era observator, o postura mult mai influenta atunci, carierele de arbitri depinzand, ca si acum intr-o masura importanta, de rapoartele observatorului, unul singur la fiecare meci international.

Contracandidat, secretarul general de atunci, Mircea Sandu, fost fotbalist international, dar mai ales omul ministrului sportului din epoca, fost presedinte al FRF, Mircea Angelescu.

Alegerile au avut loc in amfiteatrul de la Hotelul Triumf de atunci, langa nou botezata cladire stalinista Casa Presei Libere.Vopsea multa, cu elan “revolutionar”, ma si amuz cand mi-aduc aminte. Ei bine, lucrurile erau clare, Mircea Pascu era ca si ales, majoritatea membrilor federatiei din tara fiind de partea lui.

Sedinta era condusa de ministrul adjunct de la sport, Cornel Dinu, care, simtind incotro se inclina balanta, anunta, intempestiv, o pauza, dupa care vine cu un discurs bine pus la punct in culise.

Cu influenta, probabil decisiva, a persuasivului Mac Popescu, presedintele Sportului studentesc, de unde venea Mircea Sandu, mai trebuie sa va fac un desen?, presedintele nou infiintatei Ligi profesioniste, a cluburilor de prima divizie.

Ei bine, Cornel Dinu propune un nou sistem de vot, pentru ca “nu se poate, domnule, ca voturile unei divizionare C sa fie egale cu ale uneia din A”, asa ca se face o ierarhizare a voturilor, gruparile de A avand ponderea a 3 voturi. Drept care se rastoarna totul, iar la urmatorul vot castiga, la mustata, Mircea Sandu.

In fine, sunt lucruri certe, istoria le-a consemnat si, ca sa inchei, va voi spune o convorbire amicala cu “Traian”, cum ii spuneam noi, cei mai vechi, apropiati de “Nasul” ca varsta si cariere simultane: “Lucica, nu va mai chinuiti sa ma dati jos, ti-o spun prieteneste, poti sa ma toci de dimineata pana seara, cat timp am rezultate cu echipa nationala nu ma poate misca nimeni de aici!’

Corect, cinstit, barbateste. Beleaua este ca acum am involuat in asemenea hal incat am ajuns la dat la gioale pe fata, cu ajutorul presei partizane cu unul sau altul atat de straveziu incat ti se apleaca… Dar mai ales, a disparut si criteriul, fundamental, al rezultatelor, totul a devenit o targuiala ieftina!

In final, pe cine prefer eu, cum promiteam. Evident, Razvan Burleanu nu poate fi luat in considerare de orice om in toate facultatile mintale, ca alea de lozinci ar cam fi timpul sa ne lase, in conditiile unui domeniu cu totul special.

Raman Ionut Lupescu si Marcel Puscas. Fotbalist si om de fotbal cu o cariera absolut stimabila, Ionut Lupescu poate fi oricum o alternativa mai buna decat Burleanu, nici nu se pot compara cei doi, ar fi o jignire adusa fotbalului, unde totusi nu poate conduce un politruc lipsit de caracter, o fabrica de denunturi mincinoase.

Dar, pentru ca l-am cunoscut mai bine, pentru ca am avut experiente directe in ce priveste formidabila deschidere, cu adevarat enciclopedica in domeniu a lui Marcel Puscas, il prefer pe oradean.

Mi-aduc aminte de el ca fotbalist, ghinionist, ca si marele meu preferat dintre jucatori, Ilie Balaci, accidentat grav inainte de a se implini deplin pe teren, apoi creator al unui proiect pe care acum il laudam cu totii: Viitorul Oradea, in 1991. Ne invitase la Oradea, cativa ziaristi din Bucuresti (tin minte, Sorin Satmari), cu Bubu Sotir, presedintele Ligii fotbalistilor, avea fix ideile pe care le materializeaza acum, cu alte mijloace, Gica Hagi si Viitorul lui.

Apoi, am fost colegi la un ziar de sport pe care l-a creat, “Fair-Play”, unde scriam alaturi de el, de Sorin Satmari si George Stanca, din cate imi mai amintesc, o revista de tinuta, pe hartie buna, cu dezvaluiri de mare rasunet in epoca (scandalul mingilor de carpa, date cu vopsea, cu care fusesera procopsite in bataie de joc centrele de copii si juniori acolo a pornit), presedinte la Steaua, cand echipa se califica fluierand in nou creata Liga a campionilor, mult mai selectiva atunci, doar cu campioanele nationale si cu cateva grupe.

Intr-un cuvant, Marcel Puscas nu vine numai din iarba, ci si din managementul sportului, din toate cotloanele unui fotbal care tocmai de asta are nevoie, de un om care sa fi simtit si sa se fi lovit de toate colturile ascutite ale realitatii.

Ce va fi va fi, dar este timpul sa iesim din paradigma trecutului si sa avem totusi profesionisti in domenii concrete. Nu sunt naiv sa cred ca nu sunt influente, politice, la noi, economice, firesc, la altii, pentru ca fotbalul este o afacere. Dar ar mai trebui sa fie si ceva gandire pe termen lung, nu doar stilul “pe apucate, bun ce-o fi azi, maine mai vedem” care conduce vietile noastre marunte de acum…

 

Advertisements