Dau partea a doua a textului, dar inainte de toate vreau sa-i multumesc lui Razvan pentru ceea ce a spus despre Ilie Goga si despre Liviu Manecan. Liviu, cu care Razvan Toma spune ca s-a inteles excelent, a fost campion national de saritura cu prajina, era fotoreporter, iar in 1990, pentru ca fusesem ales (da, cu voturi, asa se facea in decembrie 1989!) redactor sef si puteam angaja, l-am rugat sa vina la Sport.

Ca si pe Adrian Ionescu, era la Lumea, apoi a fost purtator de cuvant la LPF si inca vreo cativa, dupa care am plecat, repejor, in privat! Asadar, partea a doua:

„Evident, ca ziarist de agentie trebuie sa stii cateva limbi straine, bine, pentru ca lucrezi mult de pe agentii internationale (sau nationale), unde gaseam absolut tot. De altfel, la Jocurile Olimpice aveam o vorba: “Gata, de acum, ziarele (dar si radiourile, buletinele de stiri) sunt ale noastre”.

Pentru ca amaratul de trimis special de la cate un ziar dadea si el o corespondenta pe zi, grosul concursurilor de la noi era! Fizic, nu avea cum sa acopere nici 1 la suta dintr-o zi de competitii.

Ilie Goga, mentorul meu, cum am spus de atatea ori, a scris in cartea lui dedicata Jocurilor de la Munchen, din 1972, ca la centrul de presa pot fi distinse 3 categorii de ziaristi: cei care alearga de dimineata pana seara si se aleg cu mai nimic, nu prea au habar ce s-a intamplat in ziua respectiva, altii care se duc tintit la un concurs, de care sunt in primul rand interesati cititorii/ascultatorii lui, si a treia categorie, ziaristii care isi fac veacul la barul centrului de presa, cei mai bine informati.

Pentru ca in fiecare moment apare, disperat, transpirat, sa bea o apa, o bere, sa infulece ceva in fuga, cate un confrate din primele 2 categorii. Pe care omul nostru informat il descoase: “Unde ai fost, ce era acolo, a, excelent, interesant, ce s-a intamplat, si ce a spus…, dar a fost corect, pai de ce?…”, la sfarsitul zilei era toba de date si impresii si dadea relatările cele mai pline de culoare si informatie…

Evident, mai exista o categorie: cea a ziaristilor de la agentiile internationale de presa, care la Jocurile Olimpice sau campionatele mondiale de fotbal, in special sunt intre 40 si 100, si care acopera cam tot.

De altfel, intr-o intelegere dintre Asociatia internationala a presei sportive si CIO plus marile federatii exista o ierarhie a acreditarilor, locurile fiind limitate: agentiile internationale de presa, agentiile nationale de presa, cotidianele de sport, cotidianele de mare tiraj cu rubrici bogate de sport, revistele de sport, revistele generaliste. Acum au intrat si site-urile specializate cu trafic semnificativ, precum si blogherii asisderea

E mult de povestit, trebuie sa avem in vedere, Razvan Toma, mereu ca posibilitatile de comunicatii sunt cu totul altele, in timp, dar pentru a incheia cumva anecdotic, desi totul este adevarat pana la virgula, voi povesti cea mai dura si frumoasa experienta a mea, cea a Jocurilor Olimpice de la Los Angeles, din 1984, cand Romania a luat 47 de medalii, 20 de aur, iar fusul orar si, la inceput, frica de a sfida celelalte tări socialiste, care au boicotat, a facut din transmisiile televizate mai mult reluari.

Asa ca, lucreaza Lucian Oprea tu numai noaptea, stand singur intr-o hala plina de cutii cu vreo 40 de teleimprimatoare, un fel de ecrane de calculator  de acum, numai ca mecanice, intre care si cele ale marilor agentii.

Si da, tu, Lucian Oprea, 4-5 medalii pe zi, pardon, pe noapte, dintre care cel putin 2 de aur. Imi amintesc, in noaptea finalelor la canotaj feminin am folosit ca titlu cel al comentariului general dat de Marc Thibault, de la France Presse, cu care ma imprietenisem cu 3 ani inainte la Universiada la Bucuresti, Agerpresul avea biroul din centrul de presa de la Conservator pentru oamenii de teren, coordonati, ma scuzati, de mine, langa cel al AFP-ului: “Pe malurile Lake Casitas, americanii au invatat Imnul Romaniei”. Luasem in ziua aia 5 medalii de aur din cele 6 probe!!

In fine, iata fix cum s-a intamplat la o medalie de aur, cum am scris, un titlu olimpic, adica un subiect care, obligatoriu, chiar si pentru o agentie de presa, trebuie sa aiba o pondere importanta, cel puţin 2 file de manuscris.

Iar eu, ca elemente, aveam la dispozitie un clasament, cu locul, numele, tara, rezultatul. Iar la gimnastica feminina, de unde dau acest exemplu ca sa va faceti o idee, am luat, prin Kati Szabo, 4 de aur, dintre care 3 la aparate.

Asadar, pe la 2-3 noaptea, concursul special pe aparate, iar la partea tehnica lucrase si o buna prietena, fosta mare gimnasta, medaliata olimpica Sonia Iovan, sotia colegului nostru de la Sportul si Gazeta, regretatul Paul Iovan. In ziua precedenta Sonia ma sunase (nu se televiza direct) sa ma roage sa-i dau telefon la orice ora sa-i spun ce si cum.

“Bine Sonia, oricum te sunam si eu, sa-mi spui si mie exercitiile, ca doar ai lucrat la ele!”.

Si vine flash-ul AFP de la barna: “Ecaterina Szabo et Simona Pauca – or”, confirma Associated Press – gold, ca si Reuters si UPI, DPA Hamburg, EFE…

Telefon Sonia, strigate de fericire, o aduc la munca si incepe: “Intra din lateral, sus pe barna incepe cu o daniloava (elementul Danilova, de la gimnasta bulgara), flic, flic, salt inainte intins, impusca cioara, daniloava…. Iesire cu salt grupat cu 360…”, ma rog nu mai tin minte acum exact, dar Sonia stia toate exercitiile fetelor, evident, si mi le spunea, vorba aia, la virgula.

Fuga din hala cu receptoarele agentiilor la Serviciul Teleimprimare, de unde se transmitea la toti abonatii din tara, si apuca-te, Lucian Oprea, si scrie la 4 medalii de aur si un bronz, Lavinia Agache la sarituri. Totul pe o banda perforata (stiu si acum sa o descifrez, “a” sunt doua gauri sus, “b”-ul, o gaura sus de tot, două jos de tot sub gaurelele de avans al benzii care trecea printr-un transmitator), instantaneu, litera cu litera, textele ajung la colegii din presa.

Totul scris cu tot tipicul, cu fraza de deschidere in care enuntam elementul principal (numărul titlurilor cucerite, al medaliilor, evident precedate de numele eroilor), apoi aliniatul 2 cu cateva elemente in plus (la radio, prima oara se da inceputul, acum la batrânete am aflat ca îi zice lead, eu il faceam, asa, fara facultatea de jurnalism la mine), la ziare in functie de spatiul fiecaruia, la politice mai mult, la cel de specialitate tot, aveam fel de fel de abonati, trebuia sa aiba marfa pe alese, fara sa munceasca prea mult, sa stea sa taie etcetera.

In sfarsit, la fiecare medalie, articole separate, cu elemente biografice, cu predocumentarea facuta inca inainte cu o luna de o mare competitie. Intre timp, ceilalţi colegi, veniti si ei in crucea noptii, se apucasera masiv de celelalte discipline, ca nici atletismul nu se astampara, si la lupte veneau victorii si tot asa. Plus fisierele de rezultate pe celelalte discipline. Cam atat.

Apropo de noaptea pomenita mai devreme: pe la 10,00 dimineata, ma vede bantuind pe lungile culoare ale agentiei directorul general, care se indura si spune: “Bune textele de azi-noapte, dar pe ce ai vazut concursul, ca se da abia in reluare!”. “Pe nimic, am scris din rezultate”. “Pai daca n-a facut Kati toate draciile alea?”. “Daca a luat 9,95, va garantez eu ca le-a făcut, alea 5 sutimi scazute din 10 nu puteau fi decat la o mica ezitare…”

Cam asta e munca de ziarist de agentie, cea mai frumoasa din toate ramurile gazetariei, cea mai pasionanta, cred, de vreme ce i-am dat virusul si sotiei, Teodora Oprea, care face acelasi lucru de aproape 30 de ani. Zi de zi, dar mai ales sambata si duminica, la sport, ca atunci e de treaba. Mai Relas, asa, ar fi lunea, ca la muzee.

Dar vorbesc si de cea mai grea gazetarie, o spun fara clipire, pentru ca iti mai trebuie o calitate foarte rara: modestia! Umilita, cum spun italienii. Pentru ca pur si simplu nu semnezi cu numele tau, ci cu cel al agentiei. Iar cand unii abonati iau cu lopata si mai si semneaza, taci si induri. Sunt abonati…”

Foto: Intr-o transmisie in direct la RRA, “cu microful ascuns”, cu Radu Antofi, tupilati de dupa pom, ii povesteam ce am aflat la o chindie cu fotbalisti si arbitri… (arhiva personala)

Advertisements